Nu este un post despre filme „din alea”, stați liniștiți. Primul meu post cinematografic, nu și ultimul sper, este despre filme care te fac să te simți murdar…fizic…după care îți vine să faci un duș și te întrebi cum ar fi să trăiești ca oamenii ăia, nespălați cred cu zilele…
Primul din serie e un film pe care l-am văzut recent – Mad Max Fury Road. Un scenariu despre o lume post-apocaliptică din care lipsesc apa, mâncarea, plantele verzi, săpunul, dar în care avem din belșug benzină, ulei de motor și super-motoare pe două, patru sau mai multe roți. Charlize Theron și Tom Hardy fac schimburi de replici la fel de previzibile ca și finalul filmului, toată lumea fugărește pe toată lumea prin deșert, există o proverbială babă cu o mitralieră și (bineînțeles?!) un chitarist suprarealist atârnat de un camion. Nu zic mai multe, poate vreți să și vedeți filmul 🙂 .
L.E. Mad Max Fury Road nu e la fel de murdar ca celelalte MadMax-uri, dar despre ele nu am atât de multe amintiri încât să le trec aici.
Să trecem mai departe la un alt film cu subiect post-apocaliptic, din altă categorie și cu totul altă clasă: The Road. Bazat pe romanul cu același nume de Cormac McCarthy, povestea urmărește călătoria (lungă și lentă) spre mare a unui tată însoțit de fiul său. În acest film, murdăria umană nu este doar de suprafață și nu se curăță la duș. Într-o lume în care toate resursele sunt limitate, canibalismul pare o soluție bună pentru a-ți asigura supraviețuirea și filmul este presărat de lecții de viață despre cei buni și cei răi și despre menținerea focului interior. Nu este un film vesel sau ușor, deci nu e o recomandare pentru o seară lejeră.
Un alt film nu foarte curat, bazat tot pe o carte (de Jose Saramago), este Blindness. O boală misterioasă provoacă orbirea în rândul locuitorilor unui oraș. Bolnavii sunt băgați în carantină într-un spital abandonat, și pentru a rămâne împreună cu soțul ei bolnav, o femeie se preface că este și ea nevăzătoare. Situația curând degenerează, rațiile de mâncare se împuținează până când dispar cu totul, între bolnavi apar tabere, trocuri, peste tot domnește un haos incredibil dacă te gandești că acțiunea se întâmplă în decursul câtorva zile (din ce îmi amintesc). Am citit și cartea, și am rămas cu același sentiment – murdar, nimic nu mai este curat: oamenii, nu doar fizic, ci mintea și acțiunile lor, locurile din jurul lor, la un moment dat ai impresia că și aerul pe care îl respiră este afectat de boală.
În această notă optimistă, vă urez vizionare plăcută, orice film ați alege să vedeți!
