Nu stau prea bine la capitolul mijloace de locomoție. N-am carnet, nu m-am dat în viața mea cu role sau patine și câteodată chiar și picioarele îmi mai fac feste (I blame heels).
Sătulă de toate aceste limitări (și cu un vis îndepărtat în care mă vedeam pe un motor cu pleata în vânt), m-am hotărât să-mi iau inima în dinți și să învăț măcar să merg pe bicicletă.
Primele încercări au fost pe cât de amuzante, pe atâta de dureroase și înspăimântătoare. Nu întelegeam cum pot copiii de 4-12 ani să meargă pe bicicletă like pros pe când pe mine mă năpădeau gândurile la membre rupte, julituri și o mie și una vânătăi.
Cel mai greu a fost primul pas. Sau mai bine zis, încercarea de a mă despărți de teama constantă ca sigur, sigur o să-mi rup ceva în momentul ăla inevitabil în care voi pupa asfaltul. Dar nu mi-am rupt nimic. Am încercat, o data, de două ori, de zece (așa e la bătrânețe, pricepi mai greu) și până la urmă a început să-mi iasă. Nu cu stil, nu foarte stabil, dar reușeam să merg un metru chinuit în timp ce copiii din cartier se amuzau teribil (I’ll get you someday, you little…).
Încet, am început să merg chiar mai mult de doi metri, să iau curbe și chiar să merg pe teren „accidentat” și cu fiecare mic achievement, am căpătat încredere cât să mai fac un pas și încă unul. Faptul că vedeam progres mă împingea să vreau și mai mult și până la urmă cred că experiența în sine mi-a adus mai mult decât simplul fapt că pot merge pe două roți cât de cât rezonabil.
Am înțeles că inamicul meu numărul unu este de fapt propria mea frică, și că dacă nu fac eu acel prim pas dureros și înspăimântător, n-o să-l facă nimeni pentru mine. Și momentele în care reușești să depășești un obstacol sunt cu atât mai dulci cu cât obstacolul e mai mare. Aparent, clișeul ăla cu the journey is more important than the destination chiar e pe bune. Cine ar fi zis.
Deci ai cazut sau nu ? 🙂
Din păcate da 🙂 dar am supraviețuit.